Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Melancolie, iubire şi damnare

        de Viorica Gligor

Romanul de debut al scriitorului italian Gianfranco Calligarich a reprezentat un fenomen editorial. În vara lui 1973, când a fost publicat, s-a vândut în 17. 000 de exemplare. Ulterior, preţ de trei decenii, a dispărut de pe piaţa cărţii şi a fost căutat cu febrilitate de generaţii întregi de cititori. Reeditat în 2010 şi în 2019, a fost considerat „o redescoperire senzaţional㔠şi a manifestat acelaşi impact extraordinar asupra publicului. Deşi au trecut atâtea decenii de la apariţie, Ultima vară în oraş îşi păstrează prospeţimea şi puterea de seducţie. Poezia lui melancolică, boemă şi dramatică îţi pătrunde în suflet, te învăluie ca o bucurie tristă, cu atât mai mult cu cât povestea protagonistului, mereu actuală, mărturiseşte despre iubire şi ratare, despre inadaptare şi damnare, despre divorţul dintre realitate şi aspiraţie.

Leo Gazzarra, un intelectual rafinat, părăseşte mohorâtul Milano şi, călăuzit de pasiunea pentru mare, moştenită de la bunicul său, se stabileşte la Roma. Se îndrăgosteşte iremediabil de atmosfera ei fastuoasă şi decadentă, cosmopolită şi mondenă. De străzile şi de terasele ei fremătătoare primăvara, dar pustii în miezul verilor caniculare sau al toamnelor bolnave, de pitoreştile ei cafenele, în care, dimineaţa, se bea cea mai proaspătă cafea, de brutăriile în care, noaptea, poţi găsi cele mai apetisante brioşe calde. Fiinţa lui tânără se deschide spre viaţa intensă, trepidantă şi exaltantă a metropolei. Care adăposteşte, cu generozitate, aristocraţi scăpătaţi, parveniţi şi snobi de toate soiurile, artişti săraci, scriitori, scenarişti, regizori, actori, pictori, jurnalişti. În portretul Romei se reflectă şi o emoţionantă declaraţie de dragoste: „Roma era oraşul nostru, ne tolera, ne alina şi am ajuns şi eu să-mi dau seama că, în ciuda slujbelor sporadice, a săptămânilor de foame, a camerelor de hotel umede şi întunecoase, cu mobilier galben-spălăcit şi scârţâitor, parcă ucis şi secătuit de o boală necunoscută de ficat, era singurul loc în care puteam să trăiesc. [...] E mai mult decât un oraş, e o parte secretă din voi, o fiară ascunsă. În cazul ei nu există jumătăţi de măsură: fie e o mare iubire, fie trebuie să plecaţi, pentru că asta pretinde dulcea fiară, să fie iubită. Ăsta e singurul tribut care vi se va pretinde, indiferent de unde veniţi, de pe drumurile şerpuite şi înverzite ale Sudului, de pe legănatele şosele drepte ale Nordului sau din abisurile sufletului vostru. Dacă e iubită, o să vi se ofere aşa cum o doriţi şi nu va trebui să faceţi altceva decât să vă lăsaţi în voia valurilor prezentului, care vă ating uşor, plutind la un lat de palmă de fericirea voastră legitimă“.

Protagonistul este un antierou, „un tip deznădăjduit” şi dezabuzat, predestinat, parcă, unor bătălii pierdute. Mistuit de un permanent rău interior, ratează, rând pe rând, toate oportunităţile pe care i le oferă viaţa. Ar fi putut lucra în televiziune, dar este incapabil să răspundă noii provocări, să-şi dinamiteze inerţia şi blazarea. De aceea, renunţă, fără regrete, chiar din ziua în care se prezintă la slujbă. Nu are idealuri, orgolii sociale şi profesionale, nici ambiţia de a-şi face vreun rost. Dactilografiază articolele publicate într-un cotidian sportiv, trăind la limita supravieţuirii, în hoteluri ieftine sau în casele prietenilor. Absenţa responsabilităţilor şi a angajamentelor morale îi întreţine iluzia libertăţii. Frecvent, îşi anesteziază lipsa de sens şi disconfortul existenţial prin alcool. Evadează din realitatea dezagreabilă citind sau plimbându-se, la voia întâmplării, cu vechiul Alfa Romeo. Pretutindeni poartă cu el, înghesuite în două valize, Marele Gatsby, Moby Dick, Ulise, Doamna Bovary, dar şi volume de Shakespeare, Cehov, Proust, Pavese, Eliot, Nabokov.

În ultima sa vară la Roma, Leo o întâlneşte pe Arianna, femeia fascinantă, vulnerabilă şi imprevizibilă pe care o va iubi cu ardoare şi disperare. Dragostea lor este sfâşiată de anxietăţi, de atracţii şi respingeri reciproce. Nici unul nu are puterea să o apere de pericolul distrugerii. Al cărui morb există în fiecare dintre ei. Imaturi şi instabili emoţional, cei doi ar fi putut avea totul, dar nu au fost pregătiţi să-l trăiască. Dincolo de inevitabila despărţire, ei vor rămâne legaţi printr-o neînvinsă nostalgie faţă de ceea ce ar fi putut fi.

Când se vor revedea, vindecaţi de suferinţă şi de propriile angoase, se vor dărui, fără rest, unul celuilalt, aşa cum nu au reuşit atunci când au fost împreună. Totuşi, şansa unui nou început nu va mai fi posibilă: „Eram prea bătrâni, era prea târziu, totul mersese prea rău”. Reflecţia amară a lui Leo defineşte blestemul acestei iubiri antitetice, frământată din frustrări, angoase şi doruri fără leac: „N-o simţisem niciodată a mea ca acum, când era a altuia. Ce ghinion! Ştiam ce înseamnă asta: că putea să-mi aparţină doar fiind a altuia. Când şi ea era o rămăşiţă”.

În tot ceea ce trăieşte, Leo presimte gustul perfid al destrămării, al dezolării. Este convins c㠄suntem ceea ce suntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit”. Desprinderea de familie este prima etapă a înstrăinării faţă de ceilalţi şi, implicit, faţă de sine însuşi. Simbolică, în acest sens, este scena în care se smulge din spaţiul natal şi îşi părăseşte tatăl pe peronul gării, pentru a pleca la Roma. Nuanţele dramatice ale trăirilor sufleteşti sunt reconstituite cu fineţe psihologică: „Chipul lui mare era învăpăiat din cauza efortului de a-şi reţine lacrimile. Ne priveam în tăcere, ca întotdeauna, dar îmi dădeam seama că ne spuneam adio şi tot ce puteam face era să mă rog ca trenul să plece odată şi să pună capăt acelei priviri sfâşietoare, pe care nu i-o văzusem niciodată. [...] Şi, în timp ce eu înţelegeam în sfârşit că totuşi însemna ceva să fiu singurul lui băiat, în timp ce mă pregăteam să deschid gura şi să-i strig că o să cobor la el, că o să găsim o modalitate prin care să ne punem ordine în vieţile noastre fără să le distrugem, trenul s-a smucit şi s-a pus în mişcare. Aşa că am fost smuls de lângă el, tot în tăcere”.

Tardiv, după o cură de dezalcoolizare, Leo revine în Milano, în prag de Crăciun, animat de speranţa regăsirii unui bine pierdut, dar întoarcerea acasă a fiului risipitor stă sub semnul eşecului. Copleşit de tristeţe şi resemnare, nu reuşeşte să-şi ducă gestul până la capăt. Rămâne în ipostaza de spectator şi îşi priveşte părinţii de la distanţă, impresionat de ritualul tandreţii lor matinale. Simte că nu are dreptul să le tulbure liniştea, cu atât mai mult cu cât nu ar fi putut suporta privirile, întrebările şi comentariile superioare ale surorilor sale, „de la înălţimea micului şi stabilului lor dram de respectabilitate în care îşi făcuseră cuibul”.

Fatalmente, protagonistul este un damnat la singurătate şi nefericire. Nimeni şi nimic nu-l poate salva de sine însuşi. Viaţa lui se învolburează spre un deznodământ tragic. Înainte de a se arunca în marea „care primeşte totul, toate lucrurile care n-au reuşit niciodată să se nască, toate lucrurile moarte pentru totdeauna”, în fiinţa lui se zvârcoleşte melancolia netrăitelor bucurii sau a celor ratate pentru totdeauna. Dar şi durerea de a fi fost martorul neputincios al distrugerii vieţii: „...mă gândesc la tinereţea mea sfârşită şi la bătrâneţea pe care n-o s-o am, la toate lucrurile neduse la capăt, la copiii născuţi morţi, la îngeri, la iubirile rămase o închipuire, la visurile nimicite în zori. Şi mă gândesc la lucrurile moarte pentru totdeauna, la genocide, la copacii doborâţi, la balenele măcelărite şi la toate speciile dispărute”.

Frumuseţea romanului Ultima vară în oraş este alimentată de scriitura elegantă şi alertă din care se ţese istoria lui Leo Gazzarra, irezistibilul „rebel fără cauză”. Destinul lui rămâne emblematic atât pentru declinul moral şi spiritual al Romei anilor ‘60, cât şi pentru cel al timpului contemporan. Fără îndoială, Gianfranco Calligarich este un maestru al povestirii şi al portretului literar, al dialogurilor autentice şi vibrante, al scenelor cinematografice şi al descrierilor pline de savoare şi culoare.

Nr. 05 / 2021
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

In memoriam George Sorescu

In memoriam Emilian Mirea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Intelectualitate, dar şi „Şlefuire”
de Gabriel Coşoveanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

Îţi dai seama pe jumătate amuzat (3)
de Gheorghe Grigurcu

Aritmetica poetică a cifrei 3
de Gela Enea

Dante şi Francisc de Assisi
de Adrian Popescu

Votul şi fericirea poporului
de Nicolae Prelipceanu

Securitatea – individual compus
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar: Cernobîl
de Cristian Pătrăşconiu

Patimile după Rory
de Dumitru Ungureanu

Romanul antropologic – între călătorie şi identitate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Cercul Literar de la Sibiu
de Gheorghe Glodeanu

Eseu despre incertitudine
de Gabriel Nedelea

Poezie blues
de Gabriela Gheorghişor

Moţiune Pentru Uniunea Scriitorilor din România

Progresiştii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmaşii marxist-leniniştilor de ieri
de Ioan Stanomir

Etică şi spiritualitate
de Iulian Boldea

Autoconfirmarea unei opere de viaţă
de Ştefan Vlăduţescu

Mărturisiri fabuloase
de Aura Dogaru

Poezie
de Ioan Vintilă Fintiş

Poezie
de Cristian Liviu Burada

De vorbă cu Ion Barbu
de Toma Grigorie

Estetica imposturii
de Mihai Ghiţă

Aventuri la malul mării: teatru, violenţă şi indiferenţă
de Daniela Firescu

Melancolie, iubire şi damnare
de Viorica Gligor

Pulsiunea comunicativ㠖 exerciţii de însingurare
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ascensiunea
de Nikos Kazantzakis

Adrian Murgulescu, de reţinut!
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri